Oamenii sunt resursele active ale organizaţiei, deoarece potenţialul lor, experienţa şi pasiunea oamenilor, iniţiativele şi dezvoltarea lor contribuie activ la creşterea eficienţei şi eficacităţii organizaţionale. Fără prezenţa efectivă a omului este pur şi simplu imposibil ca o organizaţie să-şi atingă obiectivele.
Numeroşi specialişti în domeniul resurselor umane, „menţionează necesitatea de a trata personalul ca fiind un capital de investiţii pentru dezvoltarea ulterioară a organizaţiei”.
În concepţia lui Zielinski, dezvoltarea personalului care a devenit un factor de producţie trebuie înţeleasă ca unul dintre domeniile strategice ale oricărei firme, investiţiile în dezvoltarea personalului trebuie tratate la acelaşi nivel cu investiţile pentru îmbunătăţirea sau mărirea capacităţilor de producţie.
„Resursele umane sunt primele resurse strategice ale organizaţiei”, menţionează C. H. Besseyre-Horts. Importanţa strategică a resurselor umane este evidenţiată şi de faptul că acestea reprezintă, după cum afirmă Rolf Bǜhner, o varibilă critică în succesul sau insuccesul fiecărei organizaţii. Succesul sau insuccesul oricărei organizaţii depind de existenţa unor oameni potriviţi la locul potrivit şi în momentul potrivit.
Specialiştii în domeniul resurselor umane au rolul de a defini, elabora, şi propune o politică de resurse umane cu obiective clare, concrete, cu o bază reală şi legală, care odată acceptată, trebuie să servească la elaborarea programelor, sau procedurilor de personal, precum şi a decizilor în acest domeniu, decizii care, operaţionalizează politica respectivă.
Lipsa unor astfel de politici sau promovarea unor politici “false”, neadecvate şi fără acoperire în rezultatele obţinute nu pot constituii premise pentru asigurarea competitivităţii sau succesului unei organizaţii în general şi al unei firme în special.
